Despre psihologie

Acum este foarte mult popularizată o ştiinţă relativ nouă – psihologia. Toţi citesc cărţi despre acest subiect, toţi vor să de vină psihologi sau măcar au urmărit serialul „Lie to me”. Nu zic, mă număram şi eu printre dînşii, am citit „Limbajul Trupului” de Allan Pease, însă m-am plictisit repede. Pur şi simplu nu pot avea încredere în aceste concepte care nu au fost testate în timp.

Dacă e să mă iau după filmele americane, atunci nu aş putea supravieţui fără ajutorul unui specialist nici cea mai neînsemnată dramă, vizitele săptămînale la psiholog fiind ceva normal. Sume enorme de bani cheltuite pe idee nu ai ce, pentru ca în final ei să devină şi dependenţi de cabinetul medicului. 

Mulţi poate nu vor fi de acord, însă eu văd multe efecte negative în axarea educaţiei şi societăţii pe această ştiinţă. Sunt publicate multe studii, de-a dreptul prosteşti, de exemplu, s-a dovedit ştiinţific, atunci cînd spunem că nu ne place ceva, pur şi simplu ne este frică să recunoaştem inversul. Chiar? Dacă eu spun că nu îmi place mirosul din canalizaţie ascund încîntarea mea pentru dînsul? Psychology, you're so funny! 

Apoi, este promovată şi concepţia după care nu este acceptată nici un fel de ceartă sau ironie în direcţia adolescenţilor şi copiilor, pentru ca aceştia să crească lipsiţi de complexe şi liberi. Oarecum este bine, însă ajunşi la maturitate ei devin foarte vulnerabili şi depresivi în faţa la orice lovitură a vieţii ( iată de unde apar numărul mari de sinucideri în rîndul tinerilor ).

De asemenea, mai toate citatele "inspiraţionale" conţin ideea că ar trebui să gîndim pozitiv. Heh. Eu sunt de părere că asta duce doar le dezamăgiri. Ne facem aşteptări care nu se adeveresc şi apare frustrarea. Mai bine este să fim realişti, să acceptăm lucrurile aşa cum sunt, cu bune şi cu rele. 

În final, reiese că experimentele acestei ştiinţe sunt făcute direct pe societate, pe fiecare dintre noi. Unde vom ajunge - o să vedem.