Chişinău – între admiraţie şi dispreţ

Merg în fiecare zi pe străzile gri ale Chişinăului. Noroc că mai sunt copacii care acoperă pe timp de vară blocurile sovietice şi “alimentarele”. Acum însă, totul este la vedere: imitaţii hidoase de graffiti, noroi, panouri publicitare de doi lei şi desigur, drumurile noastre (mai degrabă lipsa lor).

Oraşul este bătrîn, prăfuit în sensul direct şi figurat al cuvântului, blocat în timp, de parcă după destrămarea Uniunii Sovietice nu s-ar mai fi întîmplat aici absolut nimic. Doar pe alocuri, cîteva clădiri noi, din sticlă, parcă încearcă să revigoreze această atmosferă, dar se pierd pe fonul închisorilor de beton.

Mă supără faptul că şi zona istorică a oraşului are de suferit. Se găsesc persoane cu tupeu care nu respectă arhitectura, deschid firme, birouri şi singurele străzi frumoase din capitală au de suferit. Chiar şi în centrul Chişinăului, nu departe de cinematograful Patria se află o clădire nefinisată. Stă acolo de cînd mă ţin minte şi toţi sunt mulţumiţi. Cît nu ne atinge personal, noi, moldovenii, nu avem treabă.

Ştiu, pot părea dură, însă am curajul să privesc în ochi adevărul. Nici nu m-am obosit să fac o comparaţie cu o altă capitală. Timp pierdut. Şi aşa totul este evident.

Privesc prin fereastră oraşul. Anii trec, iar el nu se schimbă. Aceiaşi oameni care fug de aici o dată ce termină studiile, aceiaşi tineri needucaţi. Iar Chişinăul? El rămîne uitat.

Eu nu ştiu dacă voi rămîne. Însă sunt sigură că doar aici mă simt acasă, cum nu ar fi, Chişinău, I love you the way you are.