Mood

E aproape vară. E cald. Zilele astea libere, pînă miercuri, au venit la timp. Nici computerul de care nu mă putem despărţi nu mai arată atît de atrăgător. Chiar dacă mai sunt şi tezele peste care trebuie să trec, nu mai am chef. Nu vreau să fac nimic, am activat regimul energy saver. Mă hrănesc doar cu îngheţată şi băuturi răcoritoare. Port o pereche de şorţi şi un tricou larg. Aştept soarele să-mi bronzeze pielea după atîta timp cît a fost ascunsă de paltoane, fulare, pulovere. Mă simt împlinită şi fericită, chiar nimic nu-mi poate strica moodul. Ziua asta e perfectă. Lumină, zîmbete şi oameni buni.

Btw, ăsta e cîntecul ideal pentru lenevire. În linii generale, transmite cam tot ce simţim vara. Nu are cel mai bun videoclip (chiar deloc), însă atmosfera relaxată a cîntecului compensează acest defect. Audiere plăcută. :*

  

Paştele Blajinilor

Weekendul ăsta l-am petrecut la bunica mea, într-un sat depărtat, cam uitat de lume, însă foarte pitoresc. Ocazia – Paştele Blajinilor.  

Chiar sunt de părere că obiceiul în sine este frumos, însă am impresia că are loc o întrecere: cine are “pomene” mai bune. Cînd eram mai mică oamenii aduceau cănuţe, o batistă, lucruri simple. Acum au trecut la seturi de pahare, veselă, storcătoare de suc. Mă întreb ce vor aduce anii viitori, poate maşini de spălat, automobile şi chei de apartamente.

Nu înţeleg nici modul în care se îmbracă majoritatea fetelor. Ocazia cere sobrietate, linii drepte, culori şterse. Cum la noi sărbătoarea are mai mare importanţă socială de cît spirituală, cimitirul este umplut de sclipici şi fuste de 15 cm.

Apoi, cînd totul se termină, rudele ce se văd cel mai probabil doar o dată pe an, rămîn să facă un picnic, beau, se veselesc. Ce drăguţ.

Vorbind la general, sunt uitate tradiţiile. Sărbătorile devin doar un motiv întemeiat pentru a mînca bine. Crăciun? Bem! Paşte? Bem! A doua zi, sălile de sport sunt pline, de parcă o masă copioasă o să adauge kilograme întregi. Moldovenii au grijă de corpurile lor, moldovenii sunt fit.

Eu, aşa cum sunt

Am prea mult timp liber. De obicei în aşa perioade devin foarte lenoasă şi neproducivă. Nu-mi pot organiza ziua, ştiu că mai am mult timp pînă seara şi cînd mă uit la ceas este puţin spus... tîrziu. Din acest motiv, am hotărît să scriu cît mai repede posibil, cît am poftă. Şi voi scrie despre mine. Am ales acest subiect nu pentru că nu aş avea despre ce scrie, pur şi simplu experimentez. Vreau să-mi fac un autoportret, lucru dificil pentru mine (deoarece trebuie să fiu obiectivă).

Pentru început, o reflexie a personalităţii mele este odaia mea. La prima vedere pare neorganizată, însă mie îmi place aşa cum este, pot găsi uşor tot de ce am nevoie şi cunosc locul fiecărui obiect în parte. Odaia mea este un mini-univers aparte (cît de banal nu ar suna, whatever) şi serios, nicăieri nu mă simt atît de relaxată şi liniştită ca acolo. De obicei mă poţi găsi citind o carte sau click-uind aiurea pagini despre artă, creativitate, muzică. Chiar pot să spun că mi-am transformat capul într-o mini enciclopedie de curiozităţi. Straniu că astfel de lucruri nu sunt o problemă pentru memoria mea, pe cînd temele de la şcoală... eh.

Dacă mă vezi pe stradă, în liceu, oriunde, felul în care mă comport depinde nu doar de mine, ci şi de persoanele cu care interacţionez. Mă poţi vedea liniştită într-un colţ, dreamy, implicată în discuţii sau facînd comentarii sarcastice. 

Sunt uşor influenţabilă. Sunt prea bună. De prea multe ori nu pot spune „nu”. Iert prea uşor. Toate aceste caracteristici mă fac pur şi simplu prea moale. De cîte ori am încercat să mă schimb, tot rămîn aceiaşi, iar alţii se folosesc prea des de asta.

Sunt sensibilă. Sensibilă la vorbe, la părerea altor oameni despre mine, la note, la relaţiile pe care le am cu alţi oameni... la tot. De asta şi sunt moody, insuportabilă, greu de înţeles.

Sunt visătoare. Toţi fac ceva real, palpabil, frumos, pe cînd eu visez la lucruri pe care puţin probabil o să le am. Uit repede. Am avut zeci de idei bune pentru postările de aici, dar le-am uitat. Acum, mi-am cumpărat un carnet pentru notiţe. Îl port mereu cu mine şi scriu tot, de la versurile unui cîntec care mi-a placut (pentru a-l google-i ulterior) pînă la idei pentru rage comixuri.

Cîteodată pot părea emotionless. Nu este aşa. Pur şi simplu sunt puţin socially awkward. Dacă am un conflict cu cineva, toată seara nu mă pot concentra la nimic, mă gîndesc doar la faptul că trebuia să procedez altfel, să folosesc o altă replică. Dar nu am curajul să-mi recunosc greşelile, sunt prea încăpăţînată. 

Nu pun preţ pe lucrurile pe care le am. Niciodată. Deschid profilurile pe facebook a unor oameni în trecut apropiaţi şi  înţeleg că nu mă leagă nimic cu ei. Iar discuţiile ocazionale de 2-3 ori pe lună sunt pur şi simplu stranii, neplăcute.

Unii mă pot credea o tocilară. Ideea e că dacă pot formula o frază mai lungă de două rînduri şi folosi  cratima corect nu mă înjoseşte pe mine, ci îi face pe unii indivizi oarecum inculţi. Sunt sigură că ei o să se recunoască citind acest fragment.

Îmi plac schibările, îmi place să încerc ceva nou. De exemplu, ieri m-am tuns. Am mers la frizer fără să am o idee despre ce vreau, dar am facut-o şi nu îi pare rău. *yay*

Iată cam asta sunt eu, probabil nu am inclus tot, mi-e frică să mă văd aşa cum sunt. Vreau să mă perfecţionez, să mă schimb şi să cresc. Am senzaţia că niciodată nu sunt de ajuns de frumoasă, deşteaptă, funny. Dar voi face tot posibilul să mă perfecţionez, iar peste cîţiva ani citind această descriere să nu mă recunosc în ea.

Despre psihologie

Acum este foarte mult popularizată o ştiinţă relativ nouă – psihologia. Toţi citesc cărţi despre acest subiect, toţi vor să de vină psihologi sau măcar au urmărit serialul „Lie to me”. Nu zic, mă număram şi eu printre dînşii, am citit „Limbajul Trupului” de Allan Pease, însă m-am plictisit repede. Pur şi simplu nu pot avea încredere în aceste concepte care nu au fost testate în timp.

Dacă e să mă iau după filmele americane, atunci nu aş putea supravieţui fără ajutorul unui specialist nici cea mai neînsemnată dramă, vizitele săptămînale la psiholog fiind ceva normal. Sume enorme de bani cheltuite pe idee nu ai ce, pentru ca în final ei să devină şi dependenţi de cabinetul medicului. 

Mulţi poate nu vor fi de acord, însă eu văd multe efecte negative în axarea educaţiei şi societăţii pe această ştiinţă. Sunt publicate multe studii, de-a dreptul prosteşti, de exemplu, s-a dovedit ştiinţific, atunci cînd spunem că nu ne place ceva, pur şi simplu ne este frică să recunoaştem inversul. Chiar? Dacă eu spun că nu îmi place mirosul din canalizaţie ascund încîntarea mea pentru dînsul? Psychology, you're so funny! 

Apoi, este promovată şi concepţia după care nu este acceptată nici un fel de ceartă sau ironie în direcţia adolescenţilor şi copiilor, pentru ca aceştia să crească lipsiţi de complexe şi liberi. Oarecum este bine, însă ajunşi la maturitate ei devin foarte vulnerabili şi depresivi în faţa la orice lovitură a vieţii ( iată de unde apar numărul mari de sinucideri în rîndul tinerilor ).

De asemenea, mai toate citatele "inspiraţionale" conţin ideea că ar trebui să gîndim pozitiv. Heh. Eu sunt de părere că asta duce doar le dezamăgiri. Ne facem aşteptări care nu se adeveresc şi apare frustrarea. Mai bine este să fim realişti, să acceptăm lucrurile aşa cum sunt, cu bune şi cu rele. 

În final, reiese că experimentele acestei ştiinţe sunt făcute direct pe societate, pe fiecare dintre noi. Unde vom ajunge - o să vedem.

Blablabla

Chiar este atît de important pentru unii să vorbească mult, să se impună fără să mai ţină cont şi de ceea ce comunică? Se pare că da, altfel nu m-aş confrunta cu acest fenomen în fiecare zi.

Urăsc oamenii care nu pot asculta, schimbă zeci de subiecte şi trec de la o idee la alta fără să urmărească un fir logic. Dau dovadă de lipsă de educaţie şi respect faţă de interlocutor. Nu-mi plac deloc nici indivizii ce nu au nimic bun de spus, dar nu pot tăcea. Sunt imposibil de oprit, nu te lasă să-ţi exprimi propria opinie şi cam tot ce zic se rezumă la... nimic.

Păcat că unii au ce spune, însă nu se prea descurcă la capitolul emotional intelligence şi se pierd pe fonul ăstora ce trăncănesc aiurea. Serios, nu mă interesează ce ai făcut ieri seara, nici ce vei face azi, nici tot subiectul unui film de care nu am auzit în viaţa mea. În aşa momente mă deconectez, zîmbesc şi pornesc „mhm”-ul repetat de cîteva ori pe minut, doar ca să fac faţă. Mai bine sacrific ceva timp de cît să încerc să schimb modul în care cineva gîndeşte, este imposibil.

Apoi, urăsc cînd cineva mă întrerupe. Uit ce am vrut să spun, îmi pierd „momentul meu de glorie” şi situaţia devine frustrantă. Înţeleg că unii vor să atragă toată atenţia asupra proprii persoane, dar nu o fac în modul potrivit.

Probabil comunicarea este o artă, una foarte fină şi puţini sunt în stare s-o înţealeagă şi să o folosească. Trist este că ceilalţi nici nu vor să-şi perfecţioneze abilităţile, nu-şi recunosc defectele şi cred că este bine oricum, apoi se miră că nu sunt ascultaţi.

Despre învăţămînt

De mici copii, de la primele ore la şcoală, ni se impune ideea că doar avînd note mari putem dobîndi un viitor strălucit. Avem cunoştinţe, diplome, serviciu bine plătit, totul frumos şi roz. Teoretic, da, aşa ar trebui să fie, însă realitatea creează un adevăr diferit: medici, învăţători cu o stare materială jalnică  plecaţi peste hotare, iar „specialişti” de bani gata ajunşi şefi.

Nu pot învinui moldovenii de situaţia din prezent, că ei ar fi atît de proşti sau mituitori, ci sistemul nostru de învăţămînt. Elevii sunt obligaţi să înveţe tot materialul, fizică, istorie literatură, nu contează atît de mult profilul ales, diferenţa dintre acestea este puţin sesizabilă. Cîte 15 discipline, sute de noţiuni, definiţii, teorii, formule dificile care logic, sunt imposibil de memorat.

Se pune atîta preţ pe partea teoretică, iar comunicarea, interacţiunea, discursurile publice sunt uitate. Desigur, o astfel de educaţie are un impact negativ asupra tinerilor: sunt crescute nişte legume „inteligente” ce nu pot vorbi în public. Ideea este că nu e de ajuns să fii deştept, ci să te poţi manifesta.

Cum nu ar fi, tinerii au nevoie de o specialitate, un loc de muncă şi recurg la orice metodă pentru a-şi îndeplini visurile, cea mai la îndemînă fiind şpaga. Este atît de simplu! Cîteva hîrtiuţe şi notele bune apar în carnete, fără nici o remuşcare nici din partea elevilor, nici din cea a profesorilor (ei tot au nevoie de bani pentru a-şi hrăni familia).

Cu timpul astfel de practici au devenit atît de acceptate, încît deja nimeni nu le mai percepe drept ceva anormal. Dar unde este dreptatea? Oare cineva care îşi petrece nopţile scriind esee şi rezolvînd probleme să finalizeze liceul cu aceiaşi medie pe care o are un chiulangiu? Este pur şi simplu scandalos!

Ministerul învăţămîntului tace, anii trecuţi au fost introduse cîteva pseudoschimbări,  iar eu fiind elevă nu am văzut mari diferenţe. Chiar învăţăm prea mult. De exemplu, un curs complet de fizică la noi în ţară are peste 3000 noţiuni, iar în SUA aproximativ 800. Nu contează stereotipurile, că ei ar fi nişte idioţi şi grăsani. Unde suntem noi şi unde sunt ei?

Elevii nu au posibilitatea să aleagă ce ei VOR să facă. Nu sunt apreciaţi pentru reuşitele şi plusurile lor, ci intimidaţi şi pedepsiţi pentru fiecare eşec: „Nu contează că ai răspuns perfect tema pentru acasă, tu ai uitat o definiţie trecută cu 3 ani în urmă, cîtă iresponsabilitate!”. Sună cunoscut, nu?

Iată în aşa mod tinerii ajung să nu mai creadă în forţele proprii, sunt descurajaţi, nu mai au nici un interes să înveţe sute de pagini şi ajung la ultima, cea mai disperată soluţie - mita.

Televizorul = timp pierdut

Urmăresc foarte rar ştirile. Nu deoarece aş fi unul dintre cetăţenii indiferenţi, ci pentru că nu pot suporta politicienii, nişte incapabili ticăloşi. De exemplu, SUA are rezerve de hrană pentru o lume întreagă şi o situaţie economică bună, o mare parte a bugetului fiind acordată armatei Am citit undeva că banii investiţi în armament în fiecare an ar fi de ajuns  pentru a hrăni populaţia continentului negru şi pentru a-i îmbunătăţi infrastructura. Atunci, unde este dreptatea? Partea care mă deranjează şi mai mult este că fac atîta zarvă, strîng donaţii mizerabile şi în final se dau drept mari eroi. 
 

Apoi vin dramele de la ProTV. Serios, cîte reportaje despre violuri, accidente şi asasinări mai au să arate? Oare la noi oamenii sunt interesaţi doar de aşa subiecte?  Este pur şi simplu ridicol! Plus la asta, dacă tinerii văd aceleaşi imagini în fiecare zi, astfel de acţiuni sunt încurajate involuntar. În ultimul timp le lipseşte totalmente inspiraţia, se transformă în agenţie matrimonială. Recent o fată căuta un şofer de care se îndrăgostise. Nu m-aş mira să aflu că de fapt totul era înscenat şi domnişoara a fost plătită. ProTV, what the fuck? Chiar aşa de disperaţi?

Acum mă gîndesc oare cu ce ar fi posibil de înlocuit astfel de reportaje. Nu îmi vine nimic în cap. Trist că la noi în ţară nimic altceva nu se întîmplă. I don't want to live on this planet anymore.

Nu îmi pare rău că am exclus televizorul din rutina mea zilnică. Nu numai că a apărut timp în plus, ci pot gîndi independent.

P.S. Aici se potrivesc bine Muse cu "Uprising":  

"They will not force us
And they will stop degrading us
And they will not control us
We will be victorious, so come on!"

Lasă televizorul, citeşte o carte. Cît de banal şi învechit nu ar suna, este o decizie bună.