Pizza şi borş

Statisticile spun că cei mai mulţi emigranţi moldoveni merg în Rusia, iar pe locul doi, era de aşteptat, în Italia. Este ceva atît de obişnuit, fiecare are rude/amici/cunoscuţi plecaţi să-şi încerce norocul prin Roma sau Milan. Cultura italiană şi-a pierdut orice farmec, astăzi nu poţi impresiona pe nimeni cu fotografii la Pisa sau Colosseum. Moldovenii au cucerit patria pizzei şi a lasagnei şi nu o vor părăsi degrabă.

Însă un lucru ieşit din comun este ca o familie de italieni să se stabilească la noi. După o viaţă trăită într-un stat mult mai dezvoltat şi mai stabil, o pereche de bătrîni se mută la Chişinău. Şi asta nu este tot. Ei, conştienţi de interesul crescut al italienilor pentru cultura noastră, scriu o carte în care descriu viaţa moldovenilor în “habitatul” lor natural. Întreaga lucrare e o comparaţie dintre 2 societăţi, accentuînd plusurile şi minusurile fiecăreia.

Probabil mulţi şi-au dat seama, numărul dezavantajelor ţării noastre este mare. Ştiu, poate provoca indignare : “De ce nu au rămas acolo? De ce vin aici cu critici?” Totuşi mi-a fost interesant să văd ţara noastră din alt unghi. Printre lucrurile descrise erau şoferii încordaţi, transportul public cu “marshrutci”, mîncarea tradiţională şi multe alte chestii pe care nu le ţin minte, din păcate.

I-au surpins şi mizeria Nistrului. Ei abordează cu umor problema apei murdare, zicînd că din tot ce găseşti pe acolo poţi prepara borş pentru întreaga ţară.

Cîteva pagini descriu şi preţurile din cafenelele noastre în raport cu salariile medii. Acolo este menţionată leafa de 200 euro (la unii poate fi şi mai mică) şi preţul unei simple cafele, de 2 euro (în unele localuri mai glamorous preţul se măreşte de cîteva ori). Reiese că stăm acasă şi bem Nescafe.

Un lucru m-a mirat mult: le-a plăcut că fetele noastre, ce fiind la o vîrstă destul de tînără, întemeiaza familii, cresc copii şi sunt responsabile. Nu pot fi de acord. Căsniciile pe la 20 ani, ca regulă, sunt sortite divorţului. Nu ar fi logic să se maturizeze, să înţeleagă ce vor şi apoi să treacă la fapte?

Nu cred că lucrarea dată trebuie luată în serios, este subiectivă. Mie nu mi se pare totul atît de rău. Poate pur şi simplu mă tem să recunosc adevărul acestei cărţi, cine ştie.

PS: Mulţumesc mult doamnei Botnari Violeta, profesoara de limbă italiană datorită căreia am aflat de acest volum.